frica: prieten sau dusman?

Clasa a treia, 9 ani, la scoala. Era ziua in care trebuia sa ne invitam fiecare buncii ca sa ia parte la o discutie despre diferentele dintre generatii.

Tot in ziua aia se tot auzea ceva legat de o planta extrem de rara, care, cumva, ajunsese sa fie adusa la noi in scoala. Era expusa undeva afara, asa eu si cateva prietene am mers sa o vedem. Imi amintesc ca am mers in curte si, impreuna cu colegele mele, ne-am uitat la planta si i-am atins frunzele. Dupa ce am facut asta, una dintre prietenele mele a tipat, razand:

“Hai sa nu-i mai atingem frunzele, am auzit ca e otravitoare”.

Momentele ce au urmat nu imi sunt foarte bine intiparite in minte. Imi apar ca niste scene de film, montate foarte rapid una dupa cealalta. In prima scena, eram la baie, spalandu-ma obsesiv pe maini. Tremuram din cap pana in picioare si simteam ca nu am deloc control asupra corpului meu. Nu stiam ce faceam, abia ca-mi mai dadeam seama ca sunt la scoala. Cred ca in jurul meu colegele incercau sa ma calmeze, sa-mi spuna ca a fost doar o gluma, dar nu auzeam decat multe voci care nu vorbeau aceeasi limba ca si mine.

In a doua scena m-am trezit tavalindu-ma pe podeaua cabinetului medical, spunand ca o sa mor din cauza plantei otravitoare. Pana aici, povestea asta pare o sperietura de copil de 9 ani, ceva ce si voi puteti interpreta ca o simpla exteriorizare exagerata a unei pustoaice. Dar nu a fost chiar asa.

Am ajuns pe patului unui spital in scurt timp. Era genul ala de situatie in care nici doctorii nu prea intelegeau ce ar si putut sa-mi genereze reactia pe care o avusesem din cauza unei plante. Tot in ziua aia, parca, m-am internat pentru investigatii. Mi-au luat einspe mii de analize si, a doua zi, doctorii mi-au zis scurt si la obiect:

“E perfect sanatoasa fizic. Dar credem ca ar trebui sa vedeti un psiholog.”

In capul meu era o maaaare nebuloasa. Psiholog?? Adica sa  fiu eu unul dintre copiii aia care au “probleme cu capul”? Imposibil! Eu am fost genul ala de copil relativ enervant care la facea pe toate si mereu voia sa fie in control. Voiam sa fiu un lider pentru ceilalti, nu un contraexemplu. Ma intrebam, cu mintea mea de pe atunci, ce poate sa fie in neregula cu mine. Sunt nebuna? E asta o situatie pe care chiar nu pot sa o rezolv singura?

In anul ce a urmat am mers aproape zilnic la psiholog. Am aflat ca aveam problemele cu atacurile de panica. Cu alte cuvinte, anxietate. Mai pe inteles , imbuteliam multe, multe frici si emotii care, intr-un final, explodau in atacuri de panica pe care chiar nu stiam cum sa le controlez. A fost o perioada extrem de grea, cu nenumarate nopti nedormite, luni de zile de lipsit de la scoala, ticuri de a verifica mereu cum si daca imi bate inima si un univers interminabil de ganduri, emotii si frici in capul unui copil de 9 ani.

Ok, bun,dar de ce am ales sa incep cu povestea asta? Pai, cred ca raspunsul il gasim tot intr-o intrebare. Cum pot sa stau azi, in fata voastra, sa va povestesc despre cum am reusit sa fac “mai mult”; sa-mi creez un coltisor de internet unde ma exprim liber? Oamenii cu anxietate nu sunt inchisi in ei? Oamenii care au frici nu se inhiba?

Eu o vad in felul urmator:cu totii, absolut cu totii, tu, tu si tu, toti avem frici. Nenumarate. Unele de care suntem constienti, cum ar fi frica de esec, sau frica de refuz. Altele pe care le descoperim cand trecem prin perioade mai grele, cum ar fi despartirea de X sau cearta cu Y. Nimeni nu e lipsit de ganduri si de insecuritati.

Dar cu ele putem sa hranim altceva,pe langa propriile noastre ganduri. Incepem sa ne gasim refugiul in ceea ce ne pasioneaza. Pentru unii e muzica. Pentru altii e cititul. Si,pentru multi e chiar scrisul.

Mie a început să-mi placă să scriu pe la 8 ani, pe când eram înscrisă la un curs de Creative Writing. Stii cand iti place ceva atat de mult, incat timpul efectiv se comprima si nu mai exista nimeni si nimic in jurul tau? Cam asa eram si eu. Daca scriam, eram fericita. Fie ca inventam ceva complet fantastic sau scriam despre experientele mele, desi pe atunci erau prea putine, eram in lumea mea. Si am continuat sa fiu in lumea mea, printre cateva zeci de jurnale, pana in clasa a noua.

Mama mea mereu a fost genul de persoana care m-a impins sa fac tot ce se poate, de la cursuri de citire rapida, arte digitale (desi sunt complet paralela cu desenul) si inot, pana la dansuri, teatru si debate. Tin si acum minte ca a intrat la mine in camera si m-a intrebat:

“Auzi, mama, de ce nu-ti incepi tu un blog?”

Am inceput sa rad isteric.

“Un blog?? Ai idee cat de “mainstream” si “penibil” e sa ai un blog la 15 ani? Plus ca absolut toaaata lumea are.”

La care mama mi-a raspuns simplu:

“TU nu esti “toata lumea”, si stii asta”

Ca de obicei, draga mea mama m-a pus pe ganduri. “Eu nu sunt toata lumea”. Hmm. Cu alte cuvinte, sunt in stare sa fac ceva “ mainstream” unic?

Am stat cam mult sa ma gandesc, mai precis, un an de zile. Si intr-o zi mi-am zis “gata, hai, ce o fi o fi”. Eu nu sunt genul de persoana foarte spontana, dar asta a fost cea mai buna decizie impulsiva pe care am luat-o si nu o sa o regret niciodata.

Zis si facut. Pe 13 martie 2016 am publicat prima postare. Imi tremura incontrolabil mana pe tastatura inainte sa apas pe “publish”.

“Bai, eu chiar FAC asta.”

Si-apoi au urmat clasicele ganduri. Gandurile lui Yoyo de la 9 ani.

“Chiar sunt in stare sa fac asta? Pot sa ma tin cum trebuie de un blog? Sunt indeajuns de speciala incat sa ies din “obisnuit”?”

Am lasat intrebarile astea fara raspuns, pentru ca ceva din mine pur si simplu stia ca o sa fie ceva maret. Am apasat Publish si, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Suna cliseic? Poate, da. Pana la urma, cum poate un simplu blog sa fie  un ajutor atat de mare?Un blog nu-ti face temele si un blog cu siguranta nu iti rezolva certurile cu mama sau prietenii.

Dar blogul pentru mine a fost remediul pentru frica. A fost rezolvarea “nu stiu”urilor si a “nu pot”-urilor si a “nu sunt indeajuns de buna”-uri. Fiecare dintre noi are “blogul lui”. Si nu, nu ma refer la domeniu pe internet. Orice om are o pasiune, un lucru pe care daca il face, e in lumea sa, in universul sau, doar el cu viziunea lui. Insa spilul e urmatorul: nu e asa usor sa o gasesti. In lumea asta nebuna sunt atatea optiuni si devine foarte greu sa iesi in evidenta. Eu am avut noroc sa-mi gasesc pasiunea inca de mica. Dar as fi putut, oare, sa-mi dau seama ca asta vreau sa fac daca nu imi depaseam niste frici? Daca nu treceam peste tremuratul in fata clasei cand citeam sau daca nu invatam ce inseamna sa ai anxietate?

Raspunsul este nu. Fara frici nu exista succes. Fara dubii nu exista “mai bine”. Imbratisati-va fricile. Rasturnati-le pe toate partile, intelegeti-le si acceptati-le. Suntem oameni datorita lor, ele ne umanizeaza, ele ne fac sa vrem sa ne luptam cu viata asta nebuna. E greu, insa cred ca o solutie e sa incerci sa te imprietenesti cu ele, sa le consideri o sora mai mica, putin enervanta. Uneori te pareste alor tai si iti da cu carioci pe teme. Te scoate din pepeni, iti fura din haine si te scurge de energie. Dar tu o inveti ce e lumea din jurul ei. Tu esti un exemplu pentru ea. Tu o ajuti sa isi faca temele la mate si, ea, la randul ei te invata ca, odata, si tu erai copil si nu stiai. Asa e si cu fricile. E o nevoie mutuala. Ele au nevoie de noi ca sa le aratam ca pot fi infrante. Noi avem nevoie de ele ca sa devenim, la un moment dat, aproape indestructibili.

Eu acum am emotii. Vad o sora mai mica ce alearga enervant prin sala si incearca sa ma parasca mamei. Am emotii pentru ca m-am deschis in fata voastra, am emotii pentru ca ma gandesc ca sunt alaturi de oameni extrem de talentati si am emotii pentru ca am frici. Dar asa e viata. Infrangem o frica si apare alta. Ideea e ca trebuie sa le folosim ca niste stilouri, cu care scriem povestile pasiunilor noastre, oricare ar fi ele. Si, uite, unele rezulta in peste 500.000 de vizualizari, articole in ziar, redactari de reviste, conferinte si oameni care pur si simplu iti spun:” iti multumesc ca ma ajuti sa-mi dau seama cine sunt prin ceea ce scrii”.

Clasa a 11-a, 17 ani, Conferinta Extra. Stau in fata a catorva sute de oameni carora le povestesc despre cum am reusit sa “reusesc”. Inca am emotii, inca am frici si inca nu sunt mereu sigura pe mine, insa toate acestea pe o scena. Dar parca frica nu mi-a fost niciodata mai prietena.

2018-04-01-PHOTO-00000061.jpg

privat vs. stat: doua planete diferite?

RO:

Haine de firmă, competiție între cine are cea mai „tare” mașină și seri în oraș în localuri exagerat de scumpe – la asta ne gândim cu toții când auzim de sistemul de învățământ privat. N-aș putea să zic că e complet neadevărat, până la urmă stereotipurile nu se nasc din nimic, însă diferențele între sistemul privat și cel de stat nu se limitează doar la lucrurile materiale.

Am petrecut 8 ani în sistemul privat și am fost convinsă că regulile impuse (pe care acum le văd absurde) erau pur și simplu normale. Telefonul îl lăsăm la intrare mereu, încuiat într-un sertar. Uniformă din cap până în picoare: tricou, pulover, blugi (bleumarin neapărat). Fără machiaje sau produse cosmetice, că doar suntem la școală.

Mâncarea adusă de acasă era un fel de „pericol”, fiindcă dacă ți se facea rău de la ea, școala ar fi fost considerată vinovată. Nu pot să zic că astfel de constrângeri nu au și o parte pozitivă, căci, așa cum spunea și o piesă celebră a formației Pasărea Colibri, „Nu contează cât de lung am părul/Important e cât și cum gândesc”.

Problema e că lumea în care trăim nu ne va aprecia niciodată doar pentru ce avem în cap, iar de dimineață nu ne va putea duce mama la serviciu. Aici apare diferența colosală dintre stat și privat. Pe scurt, una e Terra și alta e Venus.

În clasa a 9-a m-am mutat de pe Venus (privat) pe Terra (stat), unde m-a lovit realitatea: RATB-ul nu vine niciodată la timp, profesorii nu au mereu chef să facă ore și, ghici ce? Poți să chiulești și să copiezi! Pe Venus petreceam 8 ore pe zi, cu cei (maximum) 15 colegi de clasă și fiecare zi arăta cam la fel.Era o monotonie bine controlată de multe, multe reguli. Dacă voiai să pleci acasă pentru că te simțeai rău, sau dacă aveai un telefon important de dat o puteai face doar cu acordul a nu știu câtor profesori. Libertatea era undeva egală cu 0.

Pe Terra, însa, libertatea e unul dintre cele mai evidente aspecte: de cele mai multe ori nu-ți impune nimeni cum să te îmbraci sau să te machiezi, e datoria ta să o faci limita bunului simț. Tu ești cel care trebuie să „alerge” după note și e datoria ta să te motivezi să înveți. Nimeni nu te ține de mânuță și îți spune ce e bine, căci profesorii rareori îți sunt „prieteni”. Cele doua planete sunt la poli opuși. Terra e realitatea crudă.Venus e o peștera foarte luxoasă.

Deși nu pare, există și câteva asemănări între cele două planete. Pe ambele învățăm să punem profesorul pe un piedestal. Învățăm că, dacă tocim și luăm 10 la un test, suntem inteligenți. Și, în cele din urmă, învățăm că suntem nesimțiți dacă spunem că vrem să plecăm de aici.

Suntem certați că spunem „la revedere” și nu schimbăm nimic în țara asta, că alegem calea ușoara afară. Ce ironic că tocmai oamenii care spun asta sunt și oamenii care au avut șansa să schimbe ceva la rândul lor și, totuși, nu au facut-o. Nu mă înțelegeți greșit, eu aș vrea să schimb și sunt sigură că nu sunt singura. Dar mă întorc la ce am învățat la scoală, și de data asta la ceva bun: un test rareori poți să-l dai a doua oară.

Ce încerc să spun cu asta e că dezgustul pe care mi l-a provocat sistemul de învățământ în ăștia 10 ani nu-l pot sterge cu buretele doar pentru că mi se zice că “va fi mai bine pe viitor”. E ca și când ai sparge o vază și apoi ți-ai cere scuze de la ea: n-o să se repare niciodată.

Aș spune că un sistem de învățământ „ideal” ar fi undeva fix între cele două planete. Eu l-aș vedea ca pe un loc unde să mă pot exprima liber prin modul în care arăt, dar în limita decenței. Un loc unde profesorii îți arată că îți vor binele și te fac să îți placă orele la care te duci, chiar dacă nu e un subiect ce te interesează în mod special.

Ar fi construit în așa fel încât să nu trebuiască să ne luam o mie de meditații în clasa a XII-a, fiindcă învățăm tot ce ne trebuie la ore. Pe scurt, ar fi un loc unde am merge pentru că „vrem”, nu pentru că „trebuie”.

 

EN:

Overly expensive clothes, a continuous battle between who’s got the coolest car and nights out in fancy restaurants – just a few of the things that come to mind when thinking of private schools. Given that stereotypes don’t come out of nowhere, I couldn’t say this isn’t the tiniest bit true. However, the differences between private and public schools aren’t simply based on material things.

I have spent 8 years in a private school and I was firmly convinced that the rules we ought to follow( which now come across as incredibly absurd) were purely “normal”. I always had to leave my phone locked in a little shelf before entering the school. It was mandatory to be head to toe dressed up in the school’s uniform: T-shirt, pullover, jeans (always navy blue!). No make-up or any cosmetic products. No food brought from home, because if somebody got sick from it they would blame it on the school and that would be tragic. Still, I can’t say such constraints didn’t have a positive side too. In the famous words of Pasarea Colibri: “ The length of my hair doesn’t matter/ But how and what I contemplate”. The problem with this world is that it will never appreciate us solely for our way of thinking and our mommy won’t be there to drop us off at work every day. And that’s just where the colossal difference between public schools and private schools presents itself. In a nutshell, one is Terra and the other one’s Venus.

Freshman year I moved from Venus (the private school) to Terra (the public school), where reality suddenly struck: the bus was never on time, professors weren’t always in the mood to teach and, guess what? You could skip class and cheat on tests! I used to spend at least 8 hours a day on Venus with my “no more than” 15 colleagues and every day looked pretty much the same. I guess I could say it was a monotony well-controlled by strict rules. If you weren’t feeling well and you wanted to go home, or if you had to make an important phone call, you could only do it with the agreement of a billion people. Freedom was somewhere equal to 0. On Terra, however, freedom was one of the most important aspects: you didn’t have to adhere to a certain dress code or make-up rule, but it was your duty to have a sense of decency when it came to your appearance. It was your job to care for your grades and study. Nobody held your hand and told you what was good and what was bad in this world, because it was rare that you could call teachers your “friends”. Those two planets were complete opposites. Terra was the harsh reality. Venus was a very exquisite cave.

Yet, there are a few striking similarities between the two planets. We are taught to put the professor on a pedestal. We are told that if we score a 10 on a test we can call ourselves “smart”. And, above all, we are persuaded into thinking that we are “quitters” if we wish to leave this country, because it’s the “easy way out”. How ironic is it that the people who tell us those things are the ones who had the chance to make a change, but didn’t? Don’t get me wrong, I would really like to make a change myself and I know I’m not the only one. But I go back to this thing I learned in school: you can rarely retake a test. What I mean by that is that the disgust I feel towards the educational system can’t just vanish just because I’m told “it will get better”. It’s just like breaking a vase and then apologizing to it: it’s never going to fix itself.

Therefore, I could say that an ideal educational system would be somewhere in the middle of the two planets. I would picture it as a place where I can express myself freely through my clothes, with a sense of decency of course. It would be a place where teachers show you that they only want what’s best for you; a place where you actually enjoy each and every class, even though it might not be a subject you’re particularly interested in. It would be a place built in such a way that we wouldn’t be forced to take tutoring classes, because everything we need to know for the BAC, we’re already taught in class. In a nutshell, it would be a place where I wouldn’t go because I “have to”, but because I “want to”.

mi-e frica sa cresc

“Intr-o zi o sa fiu indeajuns de inalta sa ajung la sertarul cel mai de sus.”

“Intr-o zi o sa stiu la fel de multe melodii ca tata”

“Intr-o zi o sa port si eu tocuri si lip gloss ca mama.”

“Intr-o zi o sa ies si eu cu prietenii mei in oras cum fac toti adolescentii din filme.”

“Intr-o zi o sa stiu ce vreau sa ma fac atunci cand o sa fiu mare.”

Imi spuneam lucrurile astea mereu cand eram mica. Mi-am reamintit de ele cand stateam pe balcon, in Italia, si am vazut doi copilasi care se jucau in zapada. Cand eram foarte mica iubeam zapada si iubeam iarna in general. Acum o detest pentru ca imi ingreuneaza iesitul in oras. E o tranzitie mai putin evidenta de la copilarie la adolescenta, dar nu-i asa ca si toti adultii se enerveaza pe zapada cand nu pot sa-si scoata masina din parcare? Am devenit, oare, un mic adult?

Read More

cum stim ca iubim?

Aveam 14 ani cand m-am dus la mama sa o intreb cum stii ca iubesti pe cineva.  Tin si acum minte ca raspunsul ei a fost simplu, scurt si cu totul si cu totul adevarat ” cand nu te intrebi cum stii, ci pur si simplu stii.”

Trebuie sa recunosc ca, pe moment, cu mintea mea dezordonata de paispe nu am priceput raspunsul ei. Cum adica doar “stii”? Cum poti sa stii ceva daca nu te intrebi mai intai?Cu timpul mi-am dat seama ca iubirea e singurul lucru de pe lume de care nu te intrebi. Nu te intrebi cum iti iubesti parintii, cainele sau mancarea preferata, pur si simplu stii ca o faci.

Read More

in cautare de comori

Niciun biletel

Ne intalnim in miezul noptii: eu, rebela, tu, obisnuit. E prima zi de vara, adica ziua Copilului si, culmea, numai ca doi copii nu ne-o petrecem: cumparam o sticla ieftina de sampanie, patata de lacrimile meleca nu mi-am gasit gogoasa cu ciocolata. Ne invartim prin stradutele pline de broaste care, fara ochelari, pot sa jur ca pareau ca niste sobolani afurisiti. Mergem pana cand ne hotaram sa ramanem pe o straduta foarte ingusta, de care nici nu aveam habar ca exista. Ne asezam:

Read More

cum sa fii parinte de mileniul III

Sunt unele lucruri in copilarie pe care nu punem prea mult pret, fiindca nu avem inca o intelegere prea buna a lumii din jur; mai simplu zis, suntem “mici”. De multe ori ne amintim de ele in momentele in care ne simtim “mari”. Eu imi dau seama ca am crescut cand nu-mi mai e frica sa o intreb pe mama daca pot sa ies in oras sau atunci cand nu evit sa vorbesc despre baieti cu tata. 

Miercuri seara, parca, faceam dus si mi-am adus aminte de ceva. Mama e inalta, iar noi doua aveam doua agatatoare de dus: una foarte sus, pentru ea si una mult mai jos, pentru mine. A mea mereu se rupea, asa ca o rugam de fiecare data sa-mi puna dusul in agatatoarea ei. De cativa ani nu am mai rugat-o.

Read More

de ce suntem nostalgici toamna?

18.50. Apus. Miroase a “a doua zi dupa ploaie.” Mi-am stins luminile din camera ca sa las ca singura sursa de lumina sa fie razele de soare obosit, mai obosit ca mine. Pe tastatura laptopului se reflectau aceleasi raze si, desi m-am gandit ca nu as vrea sa le strivesc, caci sunt asa de rare in octombrie, am decis sa le sacrific pentru a scrie.

O calitate si un defect de-al meu este ca sunt extrem de atenta la cum ma simt in fiecare secunda a zilei. Astfel, pot sa zic ca sesizez orice fel de schimbare a starii mele generale, fie ea extrem de mica sau uluitoare. Ma intorceam acasa duminica seara. Ploua de-mi intorcea umbrela pe dos. Si ma simteam ca ultima frunza dintr-un copac. Am incercat sa-mi explic de ce. De ce in fiecare toamna bate in mine acelasi sentiment de singuratate, desi sunt inconjurata de o multitudine de oameni? De ce toamna?

Read More

ce mi-as fi dorit sa stiu inainte sa incep liceul

 

Scriu despre adolescenta de aproape un an. Uneori ma gandesc ca poate nu mai am inca o modalitate in care as putea sa o abordez, ba chiar am impresia ca am privit-o din toate unghiurile existente. Si-apoi intervine chestia asta mica numita “viata”. Ti se intampla ceva, oricat de insemnat sau neinsemnat pare, iar acel ceva te face sa realizezi un altceva.

“Altceva”-ul meu a fost ca mi-am dat seama ca in adolescenta timpul prinde aripi odata cu tine. Si incepe sa zboare. E relativ infricosator, intr-o zi intri pe usa liceului si te gandesti ca niciodata nu o sa retii drumul cu stradutele complicate, apoi te trezesti ca esti a 11a si ai ajuns sa-l stii si cu ochii inchisi.

Read More