neintitulat

Nu m-am asezat niciodata la computer fara sa am o idee despre ce vreau sa scriu. Cred ca uneori exista momente in care simti atat de mult, incat cuvintele sunt degeaba. Pana la urma asta e si frumusetea vietii, faptul ca exista ceva pe lumea asta pe care oricat de mult vrei, niciodata nu o sa poti sa-l exprimi intru totul: sentimentul. Si de aceea admiram asa de mult arta, fiindca e cel mai aproape de adevaratul inteles al emotiilor noastre; e produsul sufletului. Si, totusi, nici pe departe nu exprima tot ceea ce inseamna “a simti”.

Tot ce am scris pana acum a fost inspirat din experiente care m-au marcat intr-un mod pozitiv, fiindca mie imi place sa vad binele in tot ce ma inconjoara, sa ma inspir din detaliile pe care poate altii nu le observa. Imi place sa zambesc cand scriu, sa ma reintorc in amintiri cu ajutorul cuvintelor si sa simt din nou ce am simtit cand le-am trait.

Dar viata nu e intotdeauna roz. Si nici nu trebuie sa fie. Fiindca daca ar fi asa, probabil ca ne-am plictisi, am simti ca nu suntem provocati; am fi monotoni. Cel mai frica pe lumea asta mi-e de a intra intr-o rutina din care sa nu mai pot iesi. Si de asta, cred ca pot spune ca ma bucur ca exista si momente mai grele, fiindca peste 10 ani o sa fiu la un ceai cu o prietena si o sa o sfatuiesc sa faca exact ce am facut eu cand mi-era greu: sa se lase sa fie.

Am sa-i spun ca daca simte ca vrea sa planga pana nu mai are lacrimi, sa o faca. Am sa-i zic ca daca vrea sa schimbe ruta de intors acasa, fiindca drumul obisnuit ii aduce aminte de ceva sau cineva , sa o faca. Daca vrea sa asculte cele mai triste melodii si sa numere picaturile de ploaie de pe geam, daca vrea sa umple pagini de jurnal la 4 dimineata; daca vrea sa fie singura cateva zile ca sa se regaseasca, am sa o ii ofer timp si spatiu. Fiindca ceva ce multa lume nu intelege e ca, oricat de mult vrem sa ajutam pe cineva, nu putem decat in momentul in care si acea persoana e gata sa se ajute pe sine. E destul de amuzant ca zic eu asta, fiindca de cand ma stiu sfatuiesc si ajut pe toata lumea, dar zilele acestea mi-am dat seama ca doar eu pot sa-mi fiu cel mai aproape cand e greu. 

Si nu e absolut nicio rusine sa recunosti ca suferi. Suntem oameni. Suntem predestinati sa fim raniti, suparati sau tristi. Cum zic toate mamele si tatii: “asta-i viata, n-ai ce sa-i faci”. Cam asa si e. In momentul in care iti dai seama ca totul se intampla cu un motiv, atunci esti gata sa infrunti tot ce iti sta in cale.

Eu nu mi-am dat inca seama. Sunt tanara. Si cand esti tanar, toate experientele sunt fie incredibile, fie tragice. Fiindca sunt lucuri nemaisimtite pana acum, totul e nou. Nu-mi doresc sa ma maturizez inca.  Imi doresc sa traiesc totul cum simt ca trebuie sa traiesc, fara sa ma gandesc ca ar trebui, poate, sa nu mai exagerez tot ce imi apare in cale. Imi doresc sa simt totul cu inima de 16 ani, fie rau sau bine.

Si sa ma aflu la un ceai cu o prietena peste 10 ani si sa-mi amintesc de sufletul de la saispe care traia atat de naiv, intens, nebuneste si exagerat, fara sa stie ce alte greutati ii va aduce viitorul. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s