Inca de cand eram mica imi placea sa-i privesc mamei procesul de pregatire de dimineata, inainte de serviciu. Nu stiu neaparat motivul pentru care aveam admiratia asta asa de dezvoltata fata de rutina feminina. Cred ca era pentru ca, pe atunci, mi se parea ca e ceva ce fac doar doamnele, iar eu inca ma ridicam pe varfuri ca sa ajung sa-mi iau hainele agatate de umerase.
Nu ca acum ma consider o “doamna”, sunt total departe de a fi una, dar am ramas cu fascinatia asta fata de rutina feminina. Multi ar zice ca nu exista frumusete in asa ceva, ci, din contra, ca e plictisitor, ca rutina eclipseaza originalitatea. Iar eu tin sa-i contrazic.
Mi se pare ca e printre lucrurile ce au o delicatete aparte in simplitatea lor. Turbanele din prosoape albe si halate din matase, meticulozitatea cu care ne dam cu rimel si cu care ne pictam coltisoarele unghiilor si ale buzelor, felul in care ne incheiem fiecare nasture de la rochie, ne zambim in oglinda sa nu avem ruj pe dinti si ne aruncam, grabite, toata casa in gentile minuscule, creeaza o scena dintr-un film scos din anii ’30.
Iar eu am incercat sa surprind acest film prin fotografiile de astazi. Fiindca firescul e printre lucrurile pe care ador sa le fotografiez cel mai tare. Cred ca pozele pe care le tinem cel mai aproape de inima sunt cele in care ne regasim, fie in forma noastra fizica, fie pur si simplu in emotiile transmise de acestea. Iar azi nu vreau sa impresionez prin fotografii cu posturi perfecte, sau zambete fortate. Imi doresc sa creez candoare si naturalete, sa surprind frumusetea femeii in cele mai obisnuite situatii.
