despre cum infrumusetam bolile mentale

Mi se spune des ca ceea ce scriu inglobeaza perfect esenta adolescentei, ca pun in cuvinte gandurile dezordonate ale tinerilor. Pana acum n-am abordat subiecte prea serioase, pur si simplu mi-am expus cum am stiut eu mai bine dezordinea din cap.

Dar astazi m-am decis sa scriu despre un subiect pe care nu credeam ca-l voi aborda vreodata online. E ceva extrem de personal, ce ma deranjeaza teribil, ceva ce vreau ca mai multa lume sa constientizeze.

Generatia mea a ajuns sa infrumuseteze bolile mentale. Si acum probabil ca va intrebati de ce zic asta, sau cum am ajuns la o concluzie atat de puternica.

De la 8 ani am anxietate. Si acum probabil ca reactia multora va fi sa iti dea ochii peste cap si sa zica “aoleu, alta care vrea sa atraga atentia si sa fie tumblr”. Si exact aici voiam sa ajung. Acum vreo doi ani stateam la o cafea cu cineva si ii povesteam despre anxietatea mea si prin tot ce am trecut cu atacurile de panica. Pe scurt, ma deschideam cu adevarat. Nu imi e usor sa vorbesc despre asta, insa simteam ca voiam sa imi cunoasca si latura asta, caci face parte din mine. Peste cateva luni, intr-un anumit context, persoana respectiva  mi-a recunoscut ca nu m-a crezut absolut deloc pana cand nu m-a vazut cu ochii lui avand un atac de panica. Credea ca pur si simplu spuneam asta ca sa ma victimizez.

Reactia imediata a fost sa-l intreb “de ce?”. Eram atat de confuza. Cum poate un om sa creada ca as putea sa glumesc cu un subiect atat de sensibil? Insa, cand mi-am primit raspunsul, totul era clar. 

“A devenit cool sa ai o boala mentala”.  A devenit cool sa spui ca ai depresie si anxietate, ca esti bipolar sau ca ai OCD. Traim intr-o generatie unde oamenii posteaza poze cu vene taiate si mesaje suicidale ca sa fie “tumblr”. As vrea sa inteleg de unde vine placerea asta bolnava sa infrumusetam lucruri grave. Ce poate sa fie estetic in suferinta cuiva? De ce asociem orice lucru ce ne supara cu faptul ca intram in depresie? De ce mediatizam si normalizam anxietatea sau asumam ca o avem doar pentru ca ne e frica de un gandac de pe perete?

Insa problema cea mai mare nu e faptul ca ajungem sa le vedem “frumoase”, ci ca ajungem sa credem ca ele nu mai exista. Ajungem sa radem de oamenii care sufera de ele, sau sa ii luam la misto, ca, de, pana la urma, orice copil cu Tumblr e in depresie, asa-i? Nu, nu-i asa. Cred ca faptul ca a ajuns sa imi fie frica sa ma deschid in legatura cu anxietatea si lucrurile prin care am trecut, fiindca o sa fiu considerata “attention seeker” spune multe .Nu incerc sa ma victimizez sau sa zic ca sunt singura care trece prin asta, caci sunt sigura ca sunt mii de oameni care gandesc la fel ca mine.

Stiu ca adolescenta e complicata, ca trecem de la stari de fericire la stari de tristete profunda, ca ni se frang inimile intr-o fractiune de secunda si ca nu stim unde ne indreptam.

Insa asta nu inseamna ca suferim de boli mentale. 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s