Sunt unele lucruri in copilarie pe care nu punem prea mult pret, fiindca nu avem inca o intelegere prea buna a lumii din jur; mai simplu zis, suntem “mici”. De multe ori ne amintim de ele in momentele in care ne simtim “mari”. Eu imi dau seama ca am crescut cand nu-mi mai e frica sa o intreb pe mama daca pot sa ies in oras sau atunci cand nu evit sa vorbesc despre baieti cu tata. 

Miercuri seara, parca, faceam dus si mi-am adus aminte de ceva. Mama e inalta, iar noi doua aveam doua agatatoare de dus: una foarte sus, pentru ea si una mult mai jos, pentru mine. A mea mereu se rupea, asa ca o rugam de fiecare data sa-mi puna dusul in agatatoarea ei. De cativa ani nu am mai rugat-o.

Read More

18.50. Apus. Miroase a “a doua zi dupa ploaie.” Mi-am stins luminile din camera ca sa las ca singura sursa de lumina sa fie razele de soare obosit, mai obosit ca mine. Pe tastatura laptopului se reflectau aceleasi raze si, desi m-am gandit ca nu as vrea sa le strivesc, caci sunt asa de rare in octombrie, am decis sa le sacrific pentru a scrie.

O calitate si un defect de-al meu este ca sunt extrem de atenta la cum ma simt in fiecare secunda a zilei. Astfel, pot sa zic ca sesizez orice fel de schimbare a starii mele generale, fie ea extrem de mica sau uluitoare. Ma intorceam acasa duminica seara. Ploua de-mi intorcea umbrela pe dos. Si ma simteam ca ultima frunza dintr-un copac. Am incercat sa-mi explic de ce. De ce in fiecare toamna bate in mine acelasi sentiment de singuratate, desi sunt inconjurata de o multitudine de oameni? De ce toamna?

Read More

Read More