privat vs. stat: doua planete diferite?

RO:

Haine de firmă, competiție între cine are cea mai „tare” mașină și seri în oraș în localuri exagerat de scumpe – la asta ne gândim cu toții când auzim de sistemul de învățământ privat. N-aș putea să zic că e complet neadevărat, până la urmă stereotipurile nu se nasc din nimic, însă diferențele între sistemul privat și cel de stat nu se limitează doar la lucrurile materiale.

Am petrecut 8 ani în sistemul privat și am fost convinsă că regulile impuse (pe care acum le văd absurde) erau pur și simplu normale. Telefonul îl lăsăm la intrare mereu, încuiat într-un sertar. Uniformă din cap până în picoare: tricou, pulover, blugi (bleumarin neapărat). Fără machiaje sau produse cosmetice, că doar suntem la școală.

Mâncarea adusă de acasă era un fel de „pericol”, fiindcă dacă ți se facea rău de la ea, școala ar fi fost considerată vinovată. Nu pot să zic că astfel de constrângeri nu au și o parte pozitivă, căci, așa cum spunea și o piesă celebră a formației Pasărea Colibri, „Nu contează cât de lung am părul/Important e cât și cum gândesc”.

Problema e că lumea în care trăim nu ne va aprecia niciodată doar pentru ce avem în cap, iar de dimineață nu ne va putea duce mama la serviciu. Aici apare diferența colosală dintre stat și privat. Pe scurt, una e Terra și alta e Venus.

În clasa a 9-a m-am mutat de pe Venus (privat) pe Terra (stat), unde m-a lovit realitatea: RATB-ul nu vine niciodată la timp, profesorii nu au mereu chef să facă ore și, ghici ce? Poți să chiulești și să copiezi! Pe Venus petreceam 8 ore pe zi, cu cei (maximum) 15 colegi de clasă și fiecare zi arăta cam la fel.Era o monotonie bine controlată de multe, multe reguli. Dacă voiai să pleci acasă pentru că te simțeai rău, sau dacă aveai un telefon important de dat o puteai face doar cu acordul a nu știu câtor profesori. Libertatea era undeva egală cu 0.

Pe Terra, însa, libertatea e unul dintre cele mai evidente aspecte: de cele mai multe ori nu-ți impune nimeni cum să te îmbraci sau să te machiezi, e datoria ta să o faci limita bunului simț. Tu ești cel care trebuie să „alerge” după note și e datoria ta să te motivezi să înveți. Nimeni nu te ține de mânuță și îți spune ce e bine, căci profesorii rareori îți sunt „prieteni”. Cele doua planete sunt la poli opuși. Terra e realitatea crudă.Venus e o peștera foarte luxoasă.

Deși nu pare, există și câteva asemănări între cele două planete. Pe ambele învățăm să punem profesorul pe un piedestal. Învățăm că, dacă tocim și luăm 10 la un test, suntem inteligenți. Și, în cele din urmă, învățăm că suntem nesimțiți dacă spunem că vrem să plecăm de aici.

Suntem certați că spunem „la revedere” și nu schimbăm nimic în țara asta, că alegem calea ușoara afară. Ce ironic că tocmai oamenii care spun asta sunt și oamenii care au avut șansa să schimbe ceva la rândul lor și, totuși, nu au facut-o. Nu mă înțelegeți greșit, eu aș vrea să schimb și sunt sigură că nu sunt singura. Dar mă întorc la ce am învățat la scoală, și de data asta la ceva bun: un test rareori poți să-l dai a doua oară.

Ce încerc să spun cu asta e că dezgustul pe care mi l-a provocat sistemul de învățământ în ăștia 10 ani nu-l pot sterge cu buretele doar pentru că mi se zice că “va fi mai bine pe viitor”. E ca și când ai sparge o vază și apoi ți-ai cere scuze de la ea: n-o să se repare niciodată.

Aș spune că un sistem de învățământ „ideal” ar fi undeva fix între cele două planete. Eu l-aș vedea ca pe un loc unde să mă pot exprima liber prin modul în care arăt, dar în limita decenței. Un loc unde profesorii îți arată că îți vor binele și te fac să îți placă orele la care te duci, chiar dacă nu e un subiect ce te interesează în mod special.

Ar fi construit în așa fel încât să nu trebuiască să ne luam o mie de meditații în clasa a XII-a, fiindcă învățăm tot ce ne trebuie la ore. Pe scurt, ar fi un loc unde am merge pentru că „vrem”, nu pentru că „trebuie”.

 

EN:

Overly expensive clothes, a continuous battle between who’s got the coolest car and nights out in fancy restaurants – just a few of the things that come to mind when thinking of private schools. Given that stereotypes don’t come out of nowhere, I couldn’t say this isn’t the tiniest bit true. However, the differences between private and public schools aren’t simply based on material things.

I have spent 8 years in a private school and I was firmly convinced that the rules we ought to follow( which now come across as incredibly absurd) were purely “normal”. I always had to leave my phone locked in a little shelf before entering the school. It was mandatory to be head to toe dressed up in the school’s uniform: T-shirt, pullover, jeans (always navy blue!). No make-up or any cosmetic products. No food brought from home, because if somebody got sick from it they would blame it on the school and that would be tragic. Still, I can’t say such constraints didn’t have a positive side too. In the famous words of Pasarea Colibri: “ The length of my hair doesn’t matter/ But how and what I contemplate”. The problem with this world is that it will never appreciate us solely for our way of thinking and our mommy won’t be there to drop us off at work every day. And that’s just where the colossal difference between public schools and private schools presents itself. In a nutshell, one is Terra and the other one’s Venus.

Freshman year I moved from Venus (the private school) to Terra (the public school), where reality suddenly struck: the bus was never on time, professors weren’t always in the mood to teach and, guess what? You could skip class and cheat on tests! I used to spend at least 8 hours a day on Venus with my “no more than” 15 colleagues and every day looked pretty much the same. I guess I could say it was a monotony well-controlled by strict rules. If you weren’t feeling well and you wanted to go home, or if you had to make an important phone call, you could only do it with the agreement of a billion people. Freedom was somewhere equal to 0. On Terra, however, freedom was one of the most important aspects: you didn’t have to adhere to a certain dress code or make-up rule, but it was your duty to have a sense of decency when it came to your appearance. It was your job to care for your grades and study. Nobody held your hand and told you what was good and what was bad in this world, because it was rare that you could call teachers your “friends”. Those two planets were complete opposites. Terra was the harsh reality. Venus was a very exquisite cave.

Yet, there are a few striking similarities between the two planets. We are taught to put the professor on a pedestal. We are told that if we score a 10 on a test we can call ourselves “smart”. And, above all, we are persuaded into thinking that we are “quitters” if we wish to leave this country, because it’s the “easy way out”. How ironic is it that the people who tell us those things are the ones who had the chance to make a change, but didn’t? Don’t get me wrong, I would really like to make a change myself and I know I’m not the only one. But I go back to this thing I learned in school: you can rarely retake a test. What I mean by that is that the disgust I feel towards the educational system can’t just vanish just because I’m told “it will get better”. It’s just like breaking a vase and then apologizing to it: it’s never going to fix itself.

Therefore, I could say that an ideal educational system would be somewhere in the middle of the two planets. I would picture it as a place where I can express myself freely through my clothes, with a sense of decency of course. It would be a place where teachers show you that they only want what’s best for you; a place where you actually enjoy each and every class, even though it might not be a subject you’re particularly interested in. It would be a place built in such a way that we wouldn’t be forced to take tutoring classes, because everything we need to know for the BAC, we’re already taught in class. In a nutshell, it would be a place where I wouldn’t go because I “have to”, but because I “want to”.

6 thoughts on “privat vs. stat: doua planete diferite?

  1. Esti geniala si imi place maxim modul tau de a gandi!
    Trebuie sa recunosc ca eu acum vreo cativa ani credeam cu tarie ca e mult mai bine la privat decat la stat si ii bateam pe ai mei la cap cu chestia asta. Adica ma gandeam ca daca e la privat si toate cele dai de oameni okay. Cu timpul, cunoscand oameni si documentandu-ma am inteles ca nu era chiar asa cum credeam eu. Si am incetat sa regret ca nu sunt la privat. Am renuntat sa imi doresc sa fiu la privat. Pentru ca, asa cum ai spus si tu, libertatea e aproape inexistenta. Asta, plus faptul ca invatamantul de stat iti ofera o imagine mult mai reala a lumii in care traim.

    Btw, iti ador blogul XD

    Like

  2. Inteleg perfect. Eu, din vointa a lor mei, am trecut de la stat la privat. Lasand la o parte problemele comune in sistemul de invatamant romanesc, am o parere mult mai proasta de liceele private. Aparent, conduita le e mai importanta decat educatia. Am fost extrem de revoltata asupra sistemului de liceu privat, mai ales ca si la stat eram considerata rebela, sa zicem. Eu pur si simplu uram sa nu ma pot exprima liber, iar noul liceu nu tinea cont de nevoile mele de libertate. Ca sa nu mai spun ca, in privinta invatamantului, am fost trasa in jos de nivelul clasei si al elevilor. De ce se intampla asta? Suprematia nu o aveau profesorii, ci cei care plateau, parintii, dorindu-si umanim ca plozii lor sa treaca prin scoala ca gasca prin apa. Iar pe copii nu ii interesa sa invete, ii interesa sa treaca.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s