frica: prieten sau dusman?

Clasa a treia, 9 ani, la scoala. Era ziua in care trebuia sa ne invitam fiecare buncii ca sa ia parte la o discutie despre diferentele dintre generatii.

Tot in ziua aia se tot auzea ceva legat de o planta extrem de rara, care, cumva, ajunsese sa fie adusa la noi in scoala. Era expusa undeva afara, asa eu si cateva prietene am mers sa o vedem. Imi amintesc ca am mers in curte si, impreuna cu colegele mele, ne-am uitat la planta si i-am atins frunzele. Dupa ce am facut asta, una dintre prietenele mele a tipat, razand:

“Hai sa nu-i mai atingem frunzele, am auzit ca e otravitoare”.

Momentele ce au urmat nu imi sunt foarte bine intiparite in minte. Imi apar ca niste scene de film, montate foarte rapid una dupa cealalta. In prima scena, eram la baie, spalandu-ma obsesiv pe maini. Tremuram din cap pana in picioare si simteam ca nu am deloc control asupra corpului meu. Nu stiam ce faceam, abia ca-mi mai dadeam seama ca sunt la scoala. Cred ca in jurul meu colegele incercau sa ma calmeze, sa-mi spuna ca a fost doar o gluma, dar nu auzeam decat multe voci care nu vorbeau aceeasi limba ca si mine.

In a doua scena m-am trezit tavalindu-ma pe podeaua cabinetului medical, spunand ca o sa mor din cauza plantei otravitoare. Pana aici, povestea asta pare o sperietura de copil de 9 ani, ceva ce si voi puteti interpreta ca o simpla exteriorizare exagerata a unei pustoaice. Dar nu a fost chiar asa.

Am ajuns pe patului unui spital in scurt timp. Era genul ala de situatie in care nici doctorii nu prea intelegeau ce ar si putut sa-mi genereze reactia pe care o avusesem din cauza unei plante. Tot in ziua aia, parca, m-am internat pentru investigatii. Mi-au luat einspe mii de analize si, a doua zi, doctorii mi-au zis scurt si la obiect:

“E perfect sanatoasa fizic. Dar credem ca ar trebui sa vedeti un psiholog.”

In capul meu era o maaaare nebuloasa. Psiholog?? Adica sa  fiu eu unul dintre copiii aia care au “probleme cu capul”? Imposibil! Eu am fost genul ala de copil relativ enervant care la facea pe toate si mereu voia sa fie in control. Voiam sa fiu un lider pentru ceilalti, nu un contraexemplu. Ma intrebam, cu mintea mea de pe atunci, ce poate sa fie in neregula cu mine. Sunt nebuna? E asta o situatie pe care chiar nu pot sa o rezolv singura?

In anul ce a urmat am mers aproape zilnic la psiholog. Am aflat ca aveam problemele cu atacurile de panica. Cu alte cuvinte, anxietate. Mai pe inteles , imbuteliam multe, multe frici si emotii care, intr-un final, explodau in atacuri de panica pe care chiar nu stiam cum sa le controlez. A fost o perioada extrem de grea, cu nenumarate nopti nedormite, luni de zile de lipsit de la scoala, ticuri de a verifica mereu cum si daca imi bate inima si un univers interminabil de ganduri, emotii si frici in capul unui copil de 9 ani.

Ok, bun,dar de ce am ales sa incep cu povestea asta? Pai, cred ca raspunsul il gasim tot intr-o intrebare. Cum pot sa stau azi, in fata voastra, sa va povestesc despre cum am reusit sa fac “mai mult”; sa-mi creez un coltisor de internet unde ma exprim liber? Oamenii cu anxietate nu sunt inchisi in ei? Oamenii care au frici nu se inhiba?

Eu o vad in felul urmator:cu totii, absolut cu totii, tu, tu si tu, toti avem frici. Nenumarate. Unele de care suntem constienti, cum ar fi frica de esec, sau frica de refuz. Altele pe care le descoperim cand trecem prin perioade mai grele, cum ar fi despartirea de X sau cearta cu Y. Nimeni nu e lipsit de ganduri si de insecuritati.

Dar cu ele putem sa hranim altceva,pe langa propriile noastre ganduri. Incepem sa ne gasim refugiul in ceea ce ne pasioneaza. Pentru unii e muzica. Pentru altii e cititul. Si,pentru multi e chiar scrisul.

Mie a început să-mi placă să scriu pe la 8 ani, pe când eram înscrisă la un curs de Creative Writing. Stii cand iti place ceva atat de mult, incat timpul efectiv se comprima si nu mai exista nimeni si nimic in jurul tau? Cam asa eram si eu. Daca scriam, eram fericita. Fie ca inventam ceva complet fantastic sau scriam despre experientele mele, desi pe atunci erau prea putine, eram in lumea mea. Si am continuat sa fiu in lumea mea, printre cateva zeci de jurnale, pana in clasa a noua.

Mama mea mereu a fost genul de persoana care m-a impins sa fac tot ce se poate, de la cursuri de citire rapida, arte digitale (desi sunt complet paralela cu desenul) si inot, pana la dansuri, teatru si debate. Tin si acum minte ca a intrat la mine in camera si m-a intrebat:

“Auzi, mama, de ce nu-ti incepi tu un blog?”

Am inceput sa rad isteric.

“Un blog?? Ai idee cat de “mainstream” si “penibil” e sa ai un blog la 15 ani? Plus ca absolut toaaata lumea are.”

La care mama mi-a raspuns simplu:

“TU nu esti “toata lumea”, si stii asta”

Ca de obicei, draga mea mama m-a pus pe ganduri. “Eu nu sunt toata lumea”. Hmm. Cu alte cuvinte, sunt in stare sa fac ceva “ mainstream” unic?

Am stat cam mult sa ma gandesc, mai precis, un an de zile. Si intr-o zi mi-am zis “gata, hai, ce o fi o fi”. Eu nu sunt genul de persoana foarte spontana, dar asta a fost cea mai buna decizie impulsiva pe care am luat-o si nu o sa o regret niciodata.

Zis si facut. Pe 13 martie 2016 am publicat prima postare. Imi tremura incontrolabil mana pe tastatura inainte sa apas pe “publish”.

“Bai, eu chiar FAC asta.”

Si-apoi au urmat clasicele ganduri. Gandurile lui Yoyo de la 9 ani.

“Chiar sunt in stare sa fac asta? Pot sa ma tin cum trebuie de un blog? Sunt indeajuns de speciala incat sa ies din “obisnuit”?”

Am lasat intrebarile astea fara raspuns, pentru ca ceva din mine pur si simplu stia ca o sa fie ceva maret. Am apasat Publish si, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Suna cliseic? Poate, da. Pana la urma, cum poate un simplu blog sa fie  un ajutor atat de mare?Un blog nu-ti face temele si un blog cu siguranta nu iti rezolva certurile cu mama sau prietenii.

Dar blogul pentru mine a fost remediul pentru frica. A fost rezolvarea “nu stiu”urilor si a “nu pot”-urilor si a “nu sunt indeajuns de buna”-uri. Fiecare dintre noi are “blogul lui”. Si nu, nu ma refer la domeniu pe internet. Orice om are o pasiune, un lucru pe care daca il face, e in lumea sa, in universul sau, doar el cu viziunea lui. Insa spilul e urmatorul: nu e asa usor sa o gasesti. In lumea asta nebuna sunt atatea optiuni si devine foarte greu sa iesi in evidenta. Eu am avut noroc sa-mi gasesc pasiunea inca de mica. Dar as fi putut, oare, sa-mi dau seama ca asta vreau sa fac daca nu imi depaseam niste frici? Daca nu treceam peste tremuratul in fata clasei cand citeam sau daca nu invatam ce inseamna sa ai anxietate?

Raspunsul este nu. Fara frici nu exista succes. Fara dubii nu exista “mai bine”. Imbratisati-va fricile. Rasturnati-le pe toate partile, intelegeti-le si acceptati-le. Suntem oameni datorita lor, ele ne umanizeaza, ele ne fac sa vrem sa ne luptam cu viata asta nebuna. E greu, insa cred ca o solutie e sa incerci sa te imprietenesti cu ele, sa le consideri o sora mai mica, putin enervanta. Uneori te pareste alor tai si iti da cu carioci pe teme. Te scoate din pepeni, iti fura din haine si te scurge de energie. Dar tu o inveti ce e lumea din jurul ei. Tu esti un exemplu pentru ea. Tu o ajuti sa isi faca temele la mate si, ea, la randul ei te invata ca, odata, si tu erai copil si nu stiai. Asa e si cu fricile. E o nevoie mutuala. Ele au nevoie de noi ca sa le aratam ca pot fi infrante. Noi avem nevoie de ele ca sa devenim, la un moment dat, aproape indestructibili.

Eu acum am emotii. Vad o sora mai mica ce alearga enervant prin sala si incearca sa ma parasca mamei. Am emotii pentru ca m-am deschis in fata voastra, am emotii pentru ca ma gandesc ca sunt alaturi de oameni extrem de talentati si am emotii pentru ca am frici. Dar asa e viata. Infrangem o frica si apare alta. Ideea e ca trebuie sa le folosim ca niste stilouri, cu care scriem povestile pasiunilor noastre, oricare ar fi ele. Si, uite, unele rezulta in peste 500.000 de vizualizari, articole in ziar, redactari de reviste, conferinte si oameni care pur si simplu iti spun:” iti multumesc ca ma ajuti sa-mi dau seama cine sunt prin ceea ce scrii”.

Clasa a 11-a, 17 ani, Conferinta Extra. Stau in fata a catorva sute de oameni carora le povestesc despre cum am reusit sa “reusesc”. Inca am emotii, inca am frici si inca nu sunt mereu sigura pe mine, insa toate acestea pe o scena. Dar parca frica nu mi-a fost niciodata mai prietena.

2018-04-01-PHOTO-00000061.jpg

2 thoughts on “frica: prieten sau dusman?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s